––> +

Despre bucatele inaintasilor nostri – partea I

        Motivatie
        Gratie activitatii de mai bine de 20 de ani, Formula As a reusit sa promoveze un puternic curent naturist. Acesta a legat elementele de civilizatie rurala din spatiul romanesc, atatea cate au mai ramas, cu medicina alternativa culta din actualitate. Dupa anii 1995, si mai ales dupa 2000, aproape toata media a inserat  subiecte despre sanatate prin prisma naturismului. Aplecarea aceasta spre naturism, in spatiul romanesc este fireasca. Merge pe un fir neintrerupt, intr-o arie ce a scapat de influentele vestului. inca mai avem vie o oarecare traditie si in mod cert o inclinatie spre natura si naturism. Chiar daca nu mai sunt multi tarani in adevaratul sens al cuvantului, mai avem sate si oameni care isi pot macar aminti cum era acum 30, 50 sau chiar 70 de ani.
        Pe de alta parte in mod evident, in raport cu dezvoltatea interesului populatiei fata de subiectul naturism, re-instruirea personalului de specialitate nu a tinut pasul decat intr-o mica masura. Acesta este si motivul pentru care cateodata apar in unele publicatii articole tulburatoare. Un asemenea articol, dintr-o presa de provincie, postula “romanii mancau acum o suta de ani la fel de gras, dar se facea mai multa miscare”. Aceasta m-a incitat sa scriu despre lucruri care nu incap in manualele de istorie si a rezultat acest excurs istoric alimentar. 
        Ce mancau de fapt romanii acum 100 de ani ? Ce au mancat dacii, sau traitorii din cultura Cucuteni, ori inaintasii lor ?
        Preambul
        Se cunoaste faptul ca in fixarea unui tip de alimentatie sunt implicati numerosi factori. intr-un fel se mananca la Cercul Polar si altfel la Ecuator. Una puneau pe masa romanii ca popor stabil, si alta mongolii migratori.
        Istoria  naturala (factori geografici, climatici) si politica, migratiile, organizarea statala, factorii sociali si culturali, revolutia industriala, dezvoltarea transporturilor si mondializarea si-au pus pe rand amprenta. Necunoasterea acestor chestiuni afecteaza judecata si concluziile asupra unui domeniu care pana la urma este determinant pentru starea de sanatate sau de boala.
        Inceputurile
        Stiinta postuleaza ca stramosii nostri au fiintat ca omnivori dintru inceput, din paleolitic. Geneza crestina il prezinta pe om in starea lui sublima, aflat in directa conexiune cu Dumnezeu, intr-o gradina, unde avea la dispozitie “fructele copacilor si semintele ierburilor”. Ulterior din neascultare decade, si trimis in lume se hraneste prin sudoarea fruntii, cu ce poate. Asadar si cu carne, care ii era la indemana. Istoria apreciaza ca varsta lui Homo sapiens sapiens in Europa este de circa 40.000 ani. Demn de mentionat este ca la noi s-au gasit in urma cu 10 ani, vestigiile celui mai vechi om modern din Europa, in Pestera cu oase de la Anina. Numit Ion de catre istorici, are circa 36.000 ani vechime dupa unele pareri (datare cu carbon) sau 42.000 ani dupa alte opinii. Arheologia si istoria medicinei apreciaza ca la vremea respectiva se consumau cantitati impresionante de carne, provenita din vanatoare, lucru pus in evidenta de marile acumulari de resturi animale gasite in zonele locuite. Importanta hranei vegetale si raportul fata de carne nu a putut fi studiat si apreciat din pricina faptului ca resturile vegetale nu s-au pastrat. Acest lucru nu conduce implicit insa la ideea ca alimentatia era exclusiv pe baza de carne, asa cum ea inca mai era de gasit la eschimosi, pana acum circa 50 de ani. Totusi glaciatiunile si pustiurile albe de gheata si zapada, pot fi responsabile insa de o hrana preponderent carnata.
        Se apreciaza ca omul preistoric a consumat circa 700 de g de carne pe zi, si cam 1,5 kg de vegetale. Colesterolul total era situat la 500-600 mg/dl, nivel foarte ridicat, fata de cifrele acceptate azi. Sodiul reprezenta abia a sasea parte din necesarul omului modern. Omul acelor vremuri avea o constitutie deosebita, robusta, cu un aport de calciu de circa 1.500 mg pe zi, cu vitamine suficiente, chiar in exces... Cantitatea de fibre vegetale apreciata la circa 45 de g pe zi, mare si ea, prin favorizarea proceselor de excretie poate fi impreuna cu efortul fizic intens, la originea starii de sanatate a acelor oameni, mari carnivori. Necunoasterea unor moduri eficiente de conservare a carnii, impunea ca vanatoarea sa fie o preocupare permanenta, in orice anotimp, si la distante apreciabile. in continuarea gandului la acest cos alimentar zilnic, cu 700 de g de carne si 1500 g vegetale, sa ne imaginam omul alergind si carind greutati in orice teren  pe distante de 20-40 de km pe zi...
        Sfarsitul ultimei mari glaciatiuni cu circa 15.000 ani inaintea erei noastre, ofera un cadru climatic care permite omului o existenta ceva mai usoara. Ghetarii se retrag, ierburile si padurile ocupa din nou pamantul sterp.
        Treptat, asa cum s-a putut vedea si studia pe viu in Lumea Noua (cele doua Americi), stramosii nostri au renuntat la vanatoarea in stil mare din pricina epuizarii resurselor faunei si au trecut la imblanzirea animalelor, in paralel cu o agricultura rudimentara. Se presupune ca nevoia de siguranta alimentara a generat ca preocupare esentiala agricultura.
        Finele paleoliticului acum zece milenii inaintea erei noastre coincide cu inceputul domesticirii animalelor, in contextul unei tendinte de sedentarizare; se aduc in cultura plante cerealiere si leguminoase. Acest lucru s-a facut in mod natural, intr-o ordine a prioritatilor. Nevoia de paza si protectie, personala si a alimentelor, a dus la domesticirea cainelui, acum 12.000-10.000 de ani. “Lumea a dainuit datorita puterii de intelegere a cainelui” postuleaza Avendidad (o Carte a Legii din Persia, sec. 6 i.H.). Primul animal domesticit pentru lapte a fost capra, inca din mileniul VII i.H. Vaca a fost domesticita mai tarziu. Porcul a fost primul domesticit exclusiv pentru carne. Cel dintai animal de tractiune a fost boul, ci nu calul cum indeobste se crede. Orzul si orzoaica, mai adaptate unei clime reci au fost primele cereale luate in cultura, ci nu graul potrivit credintei generale din spatiul nostru.
        Trecerea de la starea de vanator si culegator in permanenta miscare la sedentarism, are profunde si interesante aspecte alimentare. Cultura Star?evo-Cris (la confluenta Banatului cu Transilvania), intre 6900-5200 i.H., la o analiza mai atenta, pune in evidenta aceste schimbari. Astfel daca paleta cerealiera ramane aceeasi in toata perioada, adica orz, mei si grau, cea carnata se schimba. in prima parte carnea vine de la ovi-caprine, pescuit, cules de scoici (din rauri si mare), vanat acvatic (pasari) si terestru (in special cerb si mistret). Ulterior in locul vanatului si pescuitului creste ponderea bovinelor mari, care se dovedesc mai comode in curtea proprie. Porcul aducea doar 5% din aportul de carne.
        Pe parcursul catorva milenii agricultura a modificat drastic alimentatia cu consecinte morfologice deosebite. Omul paleoliticului care a consumat din plin proteine animale era cu cel putin 15 cm mai inalt decat urmasul sau agricultor pentru care vegetalele au ocupat 90% din alimentatie. Astfel de deosebiri sunt usor vizibile si azi pe seama diferentelor fundamentale in habitudini alimentare, chiar in proximitatea spatiului nostru. Sarbii si mai ales muntenegrenii sunt cu mult mai inalti decat romanii; printre muntenegreni te simti ca in mijlocul unei echipe de baschet. Pentru un sarb  trei mese principale pe zi inseamna trei mese cu carne, de regula. La romani nu a fost si nu e nici acum asa. O marturie incantatoare in acest sens ne aduc basmele romanilor, unde termenul de “leguma” apare adesea cu sensul de “mancare” sau “merinde”.
        Neoliticul aduce schimbari notabile, care te pot duce cu gandul la ce desemneaza notiunea de evolutie... Aparitia vaselor de lut se soldeaza cu o chimbare profunda in alimentatie. Cerealele si legumele sunt gatite, alimentele se fierb si se coc. Cu siguranta mancarea capata un gust mai bun si pot fi pregatite cantitati mai mari. Dar probabil pe seama distrugerii vitaminelor, apar primele avitaminoze: pelagra si scorbutul. Totodata se constata cele dintai carii. Insistam asupra acestui aspect cunoscut de istorici dar prea putin cunoscut de medici si nutritionisti. in toate siturile arheologice dinainte de cunoasterea olaritului, osemintele umane nu prezinta carii. Este insa dificil de apreciat daca aparitia cariilor este doar in relatie cu hrana gatita prin fierbere si coacere, ori au fost implicati si alti factori. 
        In perioada creatorilor Culturii Cucuteni, undeva intre anii 5.500-2600 i.H. sociologia descrie genul de viata denumit “pastori de oi cu agricultura secundara”. Este un mod de viata al stramosilor nostri, in vetre de viata sedentara, ca baze pentru pastorit. Carnea obtinuta prin vanatoare s-a diminuat semnificativ. Animalele domestice furnizeaza cea mai mare cantitate. Padurile din apropierea vetrelor satelor sunt transformate in campuri de foc, pentru defrisare spre a face loc agriculturii, potrivit urmelor de cenusa si polen descoperite in aceste asezari. Societatea este una patriarhala, clasele sociale sunt necunoscute, sclavagismul inexistent. Oamenii aveau mancare suficienta, chiar daca obtinuta cu pretul unor mari eforturi fizice. A fost varsta de aur a omenirii, cu armonie si fara impovarari. Utilizarea ulterioara a bronzului pentru a produce podoabe, unelte si mai ales arme, a schimbat toata aceasta stare. Din acel moment, tropotul cailor si zanganitul armelor aveau sa fie cosmarul omului sedentar.
        Dacii
        Pentru ca este greu sa tratam intr-un articol perioade distincte de o maniera strict cronologica, imi voi permite in randurile care urmeaza, pentru mai buna intelegere istorica, sa fac o serie de aprecieri si referiri in continuitatea unor idei si  obiceiuri, care se regasesc pe parcursul existentei  poporului nostru. Stramosii nostri geto-daci sunt cunoscuti din scrierile anticilor ca mancatori de lapte, galactopotai (Columella). Laptele fermentat satisfacea nevoia de acru. Din lapte se preparau mai multe feluri de branza, pe care trebuie sa ne-o inchipuim de foarte buna calitate si diversa. Recunoasterea documentara a venit cateva sute de ani mai tarziu in epoca bizantina, cand scrieri diverse mentioneaza ca ciobanii vlahi aveau “branza, lapte si carne mai presus de alte natii”, sintetizeaza Claudian. Ca amuzament, amintim ca viata pastorilor vlahi ajunsi prin Balcani era atat de buna incat lucru stiut de istorici, tenta si pe calugarii greci de prin manastiri, care nu de putine ori lasau sutana pentru branza, pastrama si vreo pastorita oachesa. De precizat ca in vremea dacilor era utilizat nu numai laptele de vaca, oaie, capra, dar si cel de cal, animal folosit si pentru carne (Strabo si Antiphanes).
        In timpul anului se manca putina carne, prin sacrificarea animalelor neputincioase din turme. Iarna carnea se afuma si se sara. Sare a fost aici la noi din belsug intotdeauna. Probabil ca pasari existau in curtea oricarui agricultor, asa cum se intampla si azi. Deci din primavara si pana in toamna existau si oua. Peste, scoici si raci erau in orice rau, parau si lac.
        Ca idee despre ce poate insemna ca bogatie si aport alimentar banala scoica, pot sa va relatez cele vazute de mine, acum cativa ani, in Banat. Cu prilejul unei inundatii, fenomen frecvent in zona, apele umflate au adus in aval atat de multe scoici frumoase de rau, de 7-13 cm lungime, incat taranii le-au adunat cu sacul.
        Se stie ca getii asezati la malul Dunarii erau mari pescari. Alexandru cel Mare isi trece o armata de 4000 de pedestri si 1500 de calareti (spune Ptolemaeus Lagi) intr-o singura noapte, folosindu-se de luntrile bastinasilor. “Era foarte mare belsug de luntrii”, dupa cum descrie Arrian.  Se poate aprecia ca getul in general, iar mai tarziu taranul vlah si apoi cel roman au fost niste buni pescari. Firesc, pentru ca prin pescuit se obtine un produs alimentar bun, fara prea mare efort. Pana acum 50-70 de ani in Dunare se capturau frecvent prin pescuit somni care depaseau uneori 100 de kilograme exemplarul. Azi ne e greu sa ne imaginam ceea ce alta data era obisnuit: pesti ale caror cozi atarna afara din carute. in ceea ce priveste acvacultura, ca idee si element de continuitate in preocupari, mentionam ca utoritatile din Moldova, mult mai tarziu, in sec. XVI au dat legi care sa impiedice fiintarea si extinderea helesteelor, pentru ca aceasta practica diminua ingrijorator suprafata arabila !
        In aprecierea modului de alimentatie, un lucru de capetenie mai trebuie stiut. Clima la sfarsitul mileniului I i.H. era mult mai rece ca in zilele noastre. Ovidiu se plangea ca ingheata vinul in pahare. ”si tine iarna asta adeseori doi ani”... Dunarea se facea in fiecare iarna pod de gheata.
        Diferentele de clima pot explica o situatie aparent contradictorie. stim ca Deceneu l-a convins pe Burebista sa porunceasca scoaterea viilor. Dar unii autori antici apreciaza ca “folosirea vinului unora le este necunoscuta” (Mella). Cel mai probabil doar unele zone probabil din sud, bine expuse la soare si fara vanturi permanente, erau propice pentru cultura vitei de vie. Acest lucru se probeaza si azi, in Maramuresul istoric, unde la nord de Muntii Gutin via nu se coace, ci are doar rol ornamental. Chiar si in sudul Gutinului, zona unde via se coace, vinul este acru si putin rezistent. Se stie ca azi  intre nordul tarii si Campia Dunarii sunt diferente de timp de trei saptamani si mai bine uneori, pentru aceleasi culturi.
        In schimb, suntem informati ca se bea bere thracica (Atheneaus) si mied  adica hidromel.
        Mai stim si ca se bea vin  grecesc, pentru ca in orice sit arheologic din perioada respectiva s-au gasit si amfore grecesti pentru vin. Probabil apanajul celor instariti. Altminteri este indoielnica imaginea romantica, descrisa recent de unii autori, cu geti care transporta pe cai burdufuri de vin pentru coloniile grecesti, iar grecii imbuteliaza vinul respectiv pentru export. Poate doar in sudul Dunarii si in zona care apartine azi Bulgariei sa fi fost posibil un astfel de comert.
        Dintre cerealiere se cultivau mei, orz, orzoaica, mai multe varietati de grau, secara si ovaz. Ovidiu dar si altii, relateaza ca agricultura se facea pe terenuri exploatate in comun, cultivate cu pauze sau repaus agricol. Un an se cultiva pamantul cu cereale, un an era lasat “la odihna”. Acest fapt ar putea fi interpretat  ca un mod firesc de intelegere a nevoii de refacere a solului, ci nu drept o dovada a unei agriculturi primitive. De altminteri in Biblie se recomanda lucrul pamantului sase ani, cu un an pauza.
        Sa reflectam la aceasta stare de lucruri prin prisma faptului ca terenul arabil, pana in secolul XVI era in ambele tari romanesti de doua ori mai scump decat terenul impadurit. Explicatia este ca cea mai mare parte a Daciei era o intinsa padure cu arbori seculari, iar trecerea spre cultura agricola a unei suprafete, se facea prin despadurire si destelenire. Un efort imens, chiar si prin utilizarea focului pentru mistuirea masei lemnoase.
        Plinius scria ca “popoarele pontice prefera meiul tuturor celorlaltor mancari”. Se prepara ca terci sau gris, ori boabe intregi prin fierbere in ceaun, pe plita si cuptor, sau galete coapte pe plite si in test.
        Terciul si grisul nu trebuiesc imaginate ca fiind o mancare lipsita de gust si neplacuta ca aspect. E o problema de habitudine, imaginatie si resurse.
        Galetele sunt preparate rudimentare din coca (faina framantata cu apa), fara drojdie, coapte pe plita, sau strat de frunze pe jar.
        Testul e un dispozitiv din metal, ca un fel de ceaun intors cu gura in jos peste o coca din cereale, care se aseaza pe un strat gros  de frunze ori o tava de metal, pe  jar. Deasupra testului se punea tot jar si in felul acesta se realiza un fel de cuptor mobil pentru pastori.
        E bine de stiut ca termenul de “malai” vine de la mei si fiertura de mei, ci nu de la porumb. Astfel ca 100 de ani inainte de introducerea porumbului in tarile noastre, Mihai Viteazul este poreclit in bataie de joc de catre sasi “Malai Voda” (Xenopol).
        Dimitrie Cantemir explica de ce era preferat meiul drept cereala: “graul da de 24 de ori semanatura, orzul de 60 de ori, iar meiul de 300 de ori” (Descriptio Moldavie).
        Graul si secara sunt cereale panificabile. Galenus ne relateaza ca din secara se prepara paine. Din grau am preparat si noi galete, de curiozitate. Se macina graul mai mare, ca si malaiul de porumb, se face un aluat fara drojdie si se pune la copt in foi de 1 cm grosime, pe plita la foc mic. Sunt foarte consistente, dulci si satioase. in plus prin aportul de fibre activeaza tranzitul intestinal si procesele de excretie. Dupa cateva zile o sa va simtiti mult mai usori... 
        Plinius cel Batran (23-79 d.H.) mentioneaza ca romanii nu cunosteau cultura ovazului, dar ca acesta era folosit de greci in special ca furaj iar de popoarele din nordul Imperiului roman, germani si geti, ca cereala alimentara.
        In materie de legume, leguminoase, verdeturi, ciuperci si fructe, pentru a ne putea imagina mai bine si cat mai aproape de adevar ce puneau dacii pe masa, cred ca trebuie urmarite istoriceste doua idei principale. Pe de o parte faptul ca ceea ce se afla acum in flora spontana foarte probabil se afla si atunci, adica: ciupercile diverse, urzica, leurda, pur, grausor, macris, loboda, dragavei, stevie, marar, chimen, cimbrisor, sovarf (origan), ienupar, hrean, hamei, papadie, laptuci, susai, mustar de camp, stir. stirul nostru este o varietate din familia Amaranthaceae, ce are multi reprezentanti comestibili sau decorativi in intreaga lume. O alta varianta este cea americana care furnizeaza semintele bine-cunoscute azi sub numele de amarant. Din cate stim noi, poporul roman in spatiul european a pastrat in alimentatie cele mai multe verdeturi din flora spontana.
        A doua idee este ca unele plante robuste si rustice, cunoscute in orient si bazinul Mediteranei ar fi putut ajunge la noi prin “import”. Ulterior incet, s-au extins. Spanacul este un exemplu elocvent. Literatura de specialitate legumicola il prezinta ca fiind o planta originara din Asia Centrala si India, mai recent adusa in cultura, de arabi si cruciati, initial in Spania de unde s-ar fi raspandit in restul continentului. in dezacord cu acestea, istoricii au gasit seminte de spanac in depozitele carbonizate de pe terasele Sarmizegetusei. O posibila explicatie este inedita deplasare a armatei persane in 514 i.H. de-a lungul tarmului Marii Negre in operatiunile impotriva scitilor.
        Poate asa a sosit si busuiocul, care era cunoscut si cultivat in India si China (800 i.H.). O ipoteza  tentanta este ca a venit odata cu indo-europenii.
        Sunt autori care pledeaza pentru faptul ca daco-romanii au cunoscut castravetele. Ce-i drept in Egipt apare in fresce pictate,  de unde ar fi putut ajunge in lumea greco-romana. Dar e mare iubitor de caldura si nu-i merge bine la frig.
        Putem spune ca “o natiune cunoscatoare de grane” cum se afirmau getii in cronicile vremii (secolul I d.H.), a fost cu siguranta atrasa si atenta la nou. Caile de patrundere ale unor plante necunoscute in spatiul nostru la finele mileniului I i.H. si inceputul erei noastre au fost doua, in principal. Una era prin cetatile grecesti de pe malul Marii Negre, care au facut conexiunea intre orient si populatia traco - geta de la Sud de Dunare si din Dobrogea de azi. Pe de alta parte coloniile grecesti fiind in strinsa legatura cu Grecia cucerita de romani au constituit si o legatura cu spatiul mediteranean. Iar a doua cale principala care se intrevede este populatia traca si geta de la sud de Dunare, aflata in contact cu noua putere romana care se afirma in aceasta perioada. Se stie ca Istrul nu a fost o bariera pentru schimburi de marfuri si populatii, ci dimpotriva.
        O alta idee care trebuie valorificata este originea unor cuvinte. Cazul verzei, spre exemplu, cuvant considerat de origine geto-daca, ceea ce ne arata faptul ca ei o foloseau. Totusi aceasta directie trebuie abordata cu multa prudenta pentru ca informatiile sunt uneori contradictorii, chiar hilare, de genul: noi i-am invatat pe slavi agricultura spun istoricii, dar lingvistii afirma ca slavii ne-au dat numele uneltelor agricole... Sau cuvintele considerate in DEX cu etimologie necunoscuta. Exemplu: banalul leustean (Levisticum officinale), avind etimologie necunoscuta conform dictionarului, este descris cu numele de Levisticum de catre Flavius Vegetius (sec. IV d.H.), autor latin al unei lucrari de medicina veterinara si albinarit.
        Avem cunostinte istorice despre utilizarea unor plante pentru virtutile medicale, pe cand azi le stim mai mult ca alimentare. in acest fel dacii foloseau telina, care este rezitenta la frig si putea fi lesne cultivata pe atunci; la fel patrunjelul, usturoiul, prazul, ceapa. Utilizau morcov, pastarnac, ridichi, poate si gulia care are acelasi areal de raspandire cu varza. Napul este cert cunoscut de daci, dar sfecla rosie este mai degraba post romana.
        Dintre leguminoase erau cunoscute mazarea, mazarichea, bobul si foarte probabil lintea. Ca sa ne facem o imagine mai clara asupra modificarilor alimentare petrecute din antichitate pana azi, va relatez faptul ca bobul spre exemplu era atat de pretuit in lumea greaca, incat in orasul Atena i se dedica o zi pe an, si era nelipsit din ofrandele aduse zeilor. Arealul de cultura al bobului se restrange drastic dupa introducerea cartofului si fasolei in spatiul european, in sec. XVII. Astazi este doar o notiune livreasca, pentru ca prea putini mai stiu macar ce este.
        Nevoia de dulce era satisfacuta cu miere, poate si seva de mesteacan, apreciata pentru valoarea sa medicinala, si cu fructe.
        Herodot ne spune ca la nord de Istru sunt atat de multe albine incat oamenii nu pot trece fluviul... Exista deci miere din belsug, in ciuda climei reci. Ideea comuna in constiinta oamenilor ca albina produce miere multa doar unde este vara lunga, este contrazisa azi de realitatile Elvetiei, spre exemplu. Acolo in munti exista stupi, apicultori si miere intr-un climat cu doar trei - patru luni de cules pentru albine si opt - noua luni de iarna.
        Fructe din flora spontana erau: afine, mure, zmeura, coacaze negre, coarne, corcoduse, agrise, scoruse, fructe de sorb, de soc, de porumbar, catina, fragi de padure, de camp, capsune salbatice.  Cultivate: vita de vie, pe anumite suprafete prielnice, dar si salbaticita. Prunul este preistoric. Marul este de presupus ca-l cunosteam si noi de vreme ce Pliniu vorbeste de 17 soiuri de mar, iar romanii aveau cunostinte despre altoire si fabricarea otetului de mere. La noi marul este prezent in basmele populare ale romanilor, cat si in colinde, semn ca era cunoscut din vremuri indepartate.
        Alunul, Pliniu cel Batran spune ca il intalneste impreuna cu nucul si castanul, si il numeste “nux pontica”. Nucul cunoscut de daci sub numele de “nux”, era omniprezent dupa cum il descrie Ovidiu: “Putin pretentios, el creste chiar pe marginea drumurilor si nu se teme de nimic...” Chiar si astazi avem obiceiul plantarii nucilor pe marginile drumurilor. Pe de alta parte se apreciaza ca la noi romanii au introdus castanul comestibil, patria lui fiind considerata Asia Mica. Cercetari de paleobotanica au pus insa in evidenta prezenta si raspandirea lui in Europa inca din Tertiar. Fructe bine conservate au fost gasite in Spania din timpuri preistorice. Deci probabil ca a fost si pe la noi.
        Daca Homer descrie parul la greci pentru prima oara in Odissea, iar Pliniu vorbeste despre 41 de soiuri diferite de par, macar vreunul mai salbatic om fi cunoscut si noi. Este totusi prezent in basmele populare romanesti, ca o dovada ca era comun pe aici din vremuri mai vechi. Ciresul este considerat de catre greci in perioada lui Teofrast (374-287 i.H.) ca specie salbatica si nu se face distinctie intre cires si visin. Pliniu descrie 10 soiuri, dintre care unele de visin. Poate le-au cunoscut in parte si dacii, daca nu locuitorii din secolele imediat urmatoare cuceririi romane. Dioscoride in Materia Medica, nu face diferenta intre cais si piersic si le inscrie la categoria fructe precoce. Totusi Pliniu indica 5 soiuri de piersic, stie ca este adus din Persia, iar Galen numeste caisele “Malum armeniaca”. Improbabil ca noi sa fi cunoscut aceste fructe inainte de cucerirea Daciei. Gutuiul este cunoscut de greci, fiind originar din Creta si Asia de sud-vest, iar romanii il amintesc ca specie comuna. Improbabil sa fi ajuns la noi prea devreme, fiind o specie iubitoare de caldura. in Franta de azi este mentionat in 812, iar in Anglia abia in sec. XIV.
        In ceea ce priveste grasimile pentru gatit cu siguranta dacii foloseau untura si seul.  Untul nu era cunoscut. Dar se stia uleiul de nuca. Uleiul de masline, era importat si accesibil doar celor foarte bogati, se crede. Spre deosebire, rapita este cultivata din antichitate, fara a i se cunoaste tara de origine. Romanii cunosteau uleiul de rapita, si stim sigur ca acesta era uleiul pentru iluminat in intreg Evul Mediu. Canepa si inul sunt cultivate si cunoscute la noi din antichitate, atat pentru fibre, cat si pentru seminte si foarte probabil uleiul care se poate extrage. Chiar si astazi in unele regiuni turta cu julfa, facuta cu seminte de canepa, constituie deliciul ajunului Craciunului.
        Cam asa erau campul, gradina si livada dacilor. Toate acestea plus flora spontana generau o bucatarie mult mai saraca decat avem noi astazi la dispozitie.

                                                       Cristina si Gabriel Aosan

Articole relationate:
Despre bucatele inaintasilor nostri - partea II
Gluten, grau, paine
Sarea din bucate

(postat 05.2013)







In conformitate cu legislatia drepturilor de autor, daca nu aveti un acord scris din partea Melidava, puteti prelua maxim 500 caractere din articolul care va intereseaza, daca precizati sursa si inserati vizibil link-ul articolului.