|
Articole:
Pneumonia şi posibilitǎţi terapeutice naturiste de Cristina Aosan
|
Dragi cititori,
Am sǎ incerc sǎ nu vǎ plictisesc cu banalitǎţi despre acest subiect. Cu toţii ştim cǎ mijloacele medicinii naturiste sunt mai potrivite, mai bune, mai umane în practica medicalǎ. Ceea ce nu se cunoaşte insǎ în genere, este vastitatea acestui domeniu şi aplicabilitatea lui în practica curentǎ, chiar de o maniera poate ineditǎ.
Sǎ încercǎm împreunǎ sǎ facem acest excurs.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost nevoiţi sǎ apeleze la mijloacele care le-au fost la îndemânǎ pentru tratarea problemelor de sǎnǎtate. Rǎni, contuzii, fracturi, intoxicaţii, boli contagiase, slǎbiciuni ale bǎtrâneţii. Fireşte cǎ aceste mijloace s-au aflat în naturǎ. Plante, rǎdǎcini, muguri, scoarţa copacilor, sângele şi organele unor animale, şi la un moment dat mierea şi albinele din scorburile copacilor.
Mierea a fost timp de milenii singurul îndulcitor al vieţii omului. Picǎturile aurii, lipicioase, au ieşit însǎ din bucatarie pentru a se afla la loc de cinste şi în farmaciile antichitǎţii. Practic un aliment şi un remediu fǎrǎ limite în ceea ce priveşte valabilitatea, cunoscutǎ pe întreg globul, mierea face şi azi obiectul unor atente studii şi analize şi uimeşte prin propietǎţile sale. Excelent conservant, în proporţie de peste 66% practic poate conserva orice substanţǎ uscatǎ. Utilizatǎ în tratarea plǎgilor adânci sau superficiale, în arsuri, afecţiuni oculare, în masaj cu excelente proprietǎţi de sucţiune ale depozitelor de toxine şi nu numai, refacerea proprietǎţilor pielii aproape la orice varstǎ... Dar mierea nu este doar atât: de curând s-au pus în luminǎ şi excelentele sale capacitǎţi citostatice, prin practica curentǎ a unor api-terapeuţi, dar şi prin studii in vitro, care ne conduc la ideea cǎ mierea, în diluţii atent administrate, intravenos, poate fi un citostatic al viitorului, complet lipsit de toxicitate. Incredibil! Dacǎ se cunoaşte practica de a utiliza mierea, pentru a hrǎni organismele debile pe cale internǎ, iatǎ cǎ în mici doze, administratǎ intravenos, mierea devine un remediu inteligent, care distruge celulele nesǎntoase, aberante.
Propolisul este şi el în plinǎ glorie, gata sǎ facǎ un uriaş salt, de la utilizarile uzuale pentru care a fost folosit în antichitate şi azi, adicǎ: plagi, arsuri, imunostimulator şi imunomodulator, pânǎ la chemo şi radio-protecţie, chelator de metale grele cum este redescoperit azi. Dar cel mai important lucru şi cel mai de folos pentru medicina naturistǎ este ca propolisul prin proprietǎţile sale curative de netǎgǎduit, a ajuns sǎ fie acceptat pe masa famacistilor si medicilor, ca un remediu simplu, usor de utilizat, si mai mult decât atât, acceptat ca un mijloc de tratament nestandardizat. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu problemele legale şi profesionale ale medicinei complementare, acest lucru poate trece neobservat. Însǎ pentru cei care se chinuie de zeci de ani sǎ punǎ la îndemâna utilizatorilor, mijloace medicinale care vin din naturǎ şi nu din fabricile producǎtorilor de medicamente, ştiu cǎ acest lucru şi anume varietatea imposibil de standardizat a naturii, a împiedicat pânǎ acum o utilizare de masǎ a multor remedii care azi pot trece drept curiozitǎţi, sau au statutul de mijloace neoficiale, acceptate, tolerate...
Propolisul este atat de eficient, si unanim recunoscut acum, iar pe de alta parte atat de complex, si de variat, incat imposibilul s-a produs. Cel mai bine a sintetizat prof. dr. Eberhart ...cercetator la Institutul...,la al 41-lea Congres al Apimondiei din Montpellier anul trecut : "Medicina moleculara explica dar nu trateaza, iar medicina naturii vindeca fara sa explice".
Lǎptişorul de matcǎ, veninul de albine, polenul, pǎstura, apilarnilul sunt alte exemple care vin sǎ demonstreze resursele încǎ insuficient cunoscute ale medicinii viitorului. Dar şi aici sunt încǎ lucruri de spus şi practici de redescoperit. Şi anume dacǎ în genere este acceptatǎ idea de bio-energie, dacǎ se cunosc exemplele unor terapeuţi care folosesc energii încǎ insuficient puse în evidenţǎ şi utilizate, prea puţinǎ lume ştie despre practica agricolǎ şi apicolǎ care foloseşte aceste mijloace şi forţe ale iubirii. Biblia ne spune despre pǎmânt, cǎ trebuie sa fie lǎsat sǎ se odihneascǎ tot la al şaptelea an. În lume au fost şi din fericire încǎ mai sunt ţǎrani care vorbesc cu plantele, cu copacii. Fiinţele acestea care ne înconjoarǎ trebuiesc privite ca pǎrţi vii ale unui întreg, cǎruia şi noi îi aparţinem, şi tratate cu respect şi cu dragoste. Astfel s-a ajuns finalmente, ca în Franţa, o familie de apicultori sǎ dezvolte un concept nou, "apiculture douce", în care stupul şi albina sunt privite nu ca mijloace de producţie, ci membrii ai familiei... Cu rezultate incredibile în ceea ce priveşte eficienţa remediilor obţinute din acesti stupi.
Nectarul şi ambrozia, bǎutura şi hrana zeilor ... Mitologie sau adevǎr? Noi credem cǎ adevǎr, aşa cum şi alte lucruri care acum câtva timp erau considerate fantasmagorice, iatǎ azi nu numai cǎ sunt acceptate ca reale, dar au ajuns sǎ fie şi studiate.
Aţi strivit vreodatǎ între dinţi un mugur de plop? Meritǎ sǎ încercaţi. Veţi descoperi originea propolisului. Parte din ea. Albinele, ca şi întreg al regnului animal, în care intrǎ şi omul, îşi trag resursele din mediul vegetal. Haina aceasta verde, care îmbracǎ globul pǎmântesc de la un capǎt la altul, este mama noastra a tuturor. Din florile pamântului vine mierea, din mugurii copacilor vine propolisul, din seva lor care urca la cer, vin toate. Adicǎ şi sǎnǎtatea.
Rǎdǎcinile, lungi pivotante, sau puternic ramificate sunt fundaţia acestei construcţii. Pǎrţile aeriene sunt zidurile acestei case verzi, frunzele şi mugurii acoperişul, iar inteligenţa iscoditoare şi neobositǎ a omului, unealta de a pune cap la cap totul în folosul sǎu şi al semenilor sǎi. Sau cel puţin aşa ar trebui sǎa fie.
Este momentul ca şi fito-terapia, sǎ stea la masa suratei sale mai fǎloase, medicina aşa zis oficialǎ, cǎreia i-ar putea aduce aminte ca a început cam odatǎ cu aspirina, adicǎ cu scoarţa de salcie. Americanii mǎnânca azi 40 (da aţi vazut bine) de tone de aspirinǎ pe zi. Spun ei cǎ e bine dacǎ te doare ceva, sau dacǎ nu te doare nimic sǎ iei o aspirinǎ pe zi. Ce-ar fi sa bem un ceai pe zi, fraţilor ? De exemplu din chiar coajǎ de salcie din care domnul Bayer a fǎcut aspirina. Eu zic cǎ ar fi cu mult mai bine.
Infuziile, decocturile, cataplasme, extractele hidroalcoolice in vid, creme şi unguente, uleiuri, pulberi, toate sunt mijloace ale unei ramuri medicale considerate bǎbeşti, de ultimǎ instanţǎ, privite uneori nu numai cu reticenţǎ, dar şi cu rǎcealǎ, dacǎ nu chiar cu dispreţ. Ori domnilor, lucrurile nu stau deloc aşa. Depinde însǎ în mânǎ cui dai o asemenea competenţǎ de a recomanda şi utiliza mijloace care pot pǎrea mai puţin ştiinţifice, dar care sunt fǎrǎ îndoialǎ cu mult mai bune decât cele la care medicina oficialǎ, în general, a ajuns azi. De aici şi eforturile statului român şi nu numai, de a legitima şi controla aceasta practicǎ. Apifitoterapia este acceptatǎ azi oficial ca o competenţa în medicina oficialǎ, un fel de specializare. Sunt convinsǎ cǎ în viitor ea va fi studiata şi în facultǎţile de medicinǎ ca o disciplinǎ separatǎ, facultativǎ, sau de ce nu chiar obligatorie. Cunoaşteţi cǎ potrivit statisticilor OMS numǎrul de utilizatori ai medicinei aşa zis oficiale şi ştiintifice, o plaseazǎ pe aceasta abia pe locul trei în lume? Dupǎ acupuncturǎ, desigur China şi Asia în general au înclinat balanţa, care este pe primul loc şi fitoterapia şi homeopatia, pe locul doi.
Dar sǎ ne întoarcem la plantele noastre. O idee încetǎţenitǎ este ca fitoterapia sau ma rog în genere medicina naturistǎ, acţioneaza în timp şi pacientul are nevoie de multǎ rǎbdare ca sǎ vadǎ rezultate. Ori nu este aşa. Desigur cǎ cele mai bune rezultate se obţin în timp şi se pǎstreazǎ şi se consolideazǎ printr-o practicǎ care evident are nevoie de timp, însǎ medicina naturista ofera remedii care acţioneaza uneori instantaneu. De exemplu, în medicina indiana, Ayurveda, pacienţilor aflaţi în comǎ, li se administreaza nazal, prin suflare, pulbere de obligeanǎ, ceea ce îi scoate de cele mai multe ori din comele care nu sunt foarte profunde. Tensiunea arteriala poate fi reglatǎ cu tinctura de pǎducel în câteva minute. Constipaţiile rebele pot fi reglate într-o jumǎtate de orǎ cu ceai de boz. Enumerǎrile pot face obiectul unei broşuri.
Cel mai impresionant lucru, este sǎ descoperi cǎ acum 5000 de ani, un popor de a cǎrui soartǎ suntem cumva legaţi şi anume poporul indian, prin întelepţii sǎi, a pus la punct nu numai un sistem medical, care foloseşte plante medicinale, dar şi o ştiinţǎ a alimentelor, ce, cum şi când sǎ mǎnânci, îmbinate de o manierǎ perfectǎ. Un sistem care pune diagnostice la afecţiuni pe care medicina oficialǎ doar le descrie, fǎrǎ a putea stabili cauza. O constelaţie de practici medicale care trateazǎ, uneori folosind bisturiul şi vindecǎ ireproşabil pacienţii care îndrǎznesc sǎa apuce pe acest drum. Acest sistem se numeste Ayurveda şi poate despre acest subiect vom vorbi cu alta ocazie.
|